Inimă de fată

Capitolul VI -DECIZII-

Ziua îi trecu foarte rapid, astfel că se trezi luni dimineaţa cu o durere de cap. Nu ştia nici cât era ceasul, şi deja mintea îi fu invadată de gânduri. Nici nu mai ştia de unde vin toate... Poate e din cauza a tot ce s-a întamplat ieri... Cum am putut să mă comport ca o totală copilă? Şi mai rău...cum să cred,cum să mă cred pe mine!?cum să cred că îmi place de Andrew?! Cu siguranţă nu îl plac, trebuie să îmi fie clară treaba asta. După ce se pregăti de şcoală, o luă pe Evelin şi o porniră spre liceu.

-         Cass, eşti bine? Eşti teribil de tăcută în dimineaţa asta...

-         Da, sunt bine. Stai liniştită. Doar o uşoară durere de cap.

-         Eşti sigură că eşti bine? Chiar mă îngrijorezi...

-         Evelin, serios, sunt bine!râse Cassie, dar nu reuşi să o convingă pe Evelin în totalitate.

          Ajunse la şcoală, Cassie se scuză o clipă, vroia neapărat să meargă într-un loc unde să fie singură, să îşi facă curaj să stea în faţa lui Andrew fără să aibă vreo sclipire ciudată în ochi. Nu mai vroia să îi dea vreo speranţă, nu atâta timp cât nu era pregătită. Erau doar alarme false, niciunul din ei nu avea nevoie de aşa ceva. Intră în baie. Ceva era ciudat, parcă plângea o fată...iar mai apoi, auzi ceva ce o făcu să nu se mai poată mişca din loc. Era Georgy, care vorbea la telefon.

-         Nu, nu se poate să îmi facă una ca asta, se auzi vocea lui Georgy printre suspine. Nu pot să cred că am fost aşa proastă şi să-l las să plece... Nu, nu cred...ea nici măcar nu vrea să fie cu el, poate ar trebui...dar nu vreau să îi spun nimic care să o apropie de el... Nu, nu am nimic cu ea, ştii bine. Dar vreau ca ea să aibă impresia asta, însă nu ştiu cât timp o să mă mai pot preface. Cel mai bine ar fi să mă mut la mama mea...însă nu ştiu cum pot să fac asta acum. Oricum, vorbim mai tâtziu, cineva tocmai a intrat în baie.

          Cassie nu ştia ce să facă. De un lucru era sigură, nu putea să se mişte. Ceea ce tocmai a auzit o înţepeni pur şi simplu. Simţea nevoia să îi mulţumească, dar era convinsă că nu ar fi fost o mişcare tocmai inteligentă. Se grăbi să intre în cea mai apropiată cabină, pentru a nu da Georgy peste ea şi să îi facă vreo criză, neştiind că defapt Cassie a auzit totul (sau ce era mai important). Aşteptă până ce Georgy ieşi din baie, respiră uşurată, şi ieşi după ea. Nu făcu nici 10 paşi, şi se auzi strigată.

-         Cassie! Vino repede!

          Era Luise, care era foarte speriat. Cassie, neştiind la ce să se aştepte, se gândi la ce-i mai rău. Doamne! Oare a păţit ceva Evelin? Sau ... a făcut Georgy vreo tâmpenie? Cam astea erau gândurile care îi treceau atunci prin minte.

-         Luise! Ce s-a întâmplat?

-         Trebuie să vezi asta cu ochii tăi! Evelin m-a trimis după tine!

-         Mă sperii...

          Luise nu mai spuse nimic. Intrară împreună în sala de mese, unde totul părea la prima vedere la fel. La o a doua privire, pe fiecare masă se afla câte un afiş în care scria anunţarea balului, care avea să fie în noiembrie. Fiecare băiat trebuia să îşi caute o parteneră. Evelin veni în grabă la Cassie:

-         Nu o să îţi vină să crezi!

-         Pai, Evelin dragă, nu îmi vine să cred! M-am gândit la ce putea fi mai rău. Chiar mi-a dat prin cap că ai păţit ceva!, spuse Cassie, schiţând un zâmbet.

-         Ei hai! Nici chiar aşa. Dar totuşi...ştii cine a împărţit pliantele?...

-         Uimeşte-mă, te rog!, râse Cassie.

-         Andrew dragă, Andrew!

-         Ok, fain! Tare! Cool! Nemaipomenit....

-         Cât entuziasm. S-a întâmplat ceva? Vrei să vorbim?

-         Nu... nu s-a întâmplat nimic. Hai să ne aşezăm. Am atras şi aşa destule priviri doar stând în picioare.

          Se aşezară lângă Luise care avea un zâmbet imens pe faţă. Evelin se interesă numaidecât de ce zâmbea aşa satisfăcut.

-         Cum să vă explic eu... Am invitat-o pe Karla la bal...cu mine.

-         Şiiiiii!?, se interesară fetele în cor.

-         A ACCEPTAT! Merg la bal cu Karla!, aproape zbieră el.

-         Mai încet, s-ar putea să te audă iar apoi să se răzgândească, râse Evelin.

-         Foarte tare, Luise! Mă bucur sincer pentru tine, spuse scurt Cassie.

-         Pari cam tristă. S-a întâmplat ceva?, se interesă Luise.

-         Nunu...

-         Ba da! Ştiu! Nu te-a invitat nimeni la bal!

-         Hai Luise, fi serios! Cred că numai tu ai fost cel care a sărit aşa...hop-ţop pe fată de îndată ce ai citit afişul, îi sări în ajutor Evelin.

-         Voi, fetele! Nu vă înţeleg!

-         Atunci poate ar trebui să mergi să stai cu nişte băieţi la masă, i-o trânti rece Cassie. Poate noi suntem prea imposibil de înţeles pentru tine!

-         Ok, am înţeles, nu e una din cele mai bune zile ale tale, nu trebuie să sari aşa!, bătu Luise în retragere. Vă las, am oră de info, se pare că ora asta scăpaţi de mine. Sau eu de voi, glumi el.

-         Dada, baftă, îi strigă Evelin în urmă.

-         Haaaa!! Ştiu care e problema ta! Defapt...nu e vorba că nu te-a invitat nimeni, e vorba că nu te-a invitat Andrew!aproape zbieră Luise, întorcându-se la masa fetelor.

-         Poftim!? Deci până aici. Termină! Chiar nu sunt în toane bune. Iar treaba asta...care nu e nimic defapt, dintre mine şi Andrew, nu te priveşte!zbieră şi mai tare ca el, Cassie.

          Ieşi val vârtej din cantină, iar la uşă aproape dădu nas în nas cu Georgy. Încă o mai putea auzi pe Evelin ţinându-i lui Luise o predică despre ce tocmai făcuse. Îşi ceru scuze că aproape intră în Georgy şi plecă mai departe. Georgy o prinse de încheietura mâinii.

-         Cassie, putem vorbi 10 minute? Te rog, e important.

-         Sigur. Dar nu aici. Hai într-un loc mai retras, chiar nu am chef să fim în văzul tuturor.

-         Ok.

          Se îndreptară spre cea mai apropiată bancă. Cassie se aşeză, însă Georgy alese să stea în picioare.

-         Ok, acum cred că poţi să-mi spui despre ce e vorba, o îndemnă Cassie. Mda, parcă văd că îmi va spune de rigiditatea ei falsă. Oare cu cine vorbise în baie? În fine, poate o să îmi spună.

          Dar Georgy tăcu în continuare. Nu se mişca, însă se uita oriunde altundeva înafară de Cassie. Oare mă evită? Doar a fost ideea ei să vorbim. Până la urmă ea aproape m-a implorat să vin să vorbească cu mine. Ce tot tace? Într-un final, Georgy se hotărî să vorbească. Lui Cassie nici nu îi veni să creadă ce aude.

-         Uite, ştiu că mai e o lună şi un pic până la bal. Ştiu că te înţelegi bine cu Andrew şi ştiu că nu ai o părere tocmai bună despre mine. Ţin foarte mult la el, dar dacă el a ales să fie fericit cu altcineva, mai fericit decât cu mine, atunci sunt total de acord cu decizia pe care o va face. Nu am nimic cu tine. Am doar o rugăminte...

-         Georgy –aproape râse Cassie, ştii că nu eşti tocmai în măsură să îmi ceri ceva, nu? Ok, am înţeles că doar te-ai prefăcut a fi ceea ce nu eşti, pentru că îţi păsa şi încă luptai pentru el. Dar, nu văd rostul... Adică, eu nu îl plac pe Andrew –faptul că o spunea cu voce tare, îi dădu mai multă tărie să continue. Ochii lui Georgy scânteiară pentru câteva momente, apoi deveniră din nou livizi. Uite, nici eu nu am nimic cu tine. Apreciez că ai decis să îmi spui în sfârşit punctul tău de vedere. Deci, ce vroiai să mă rogi?

-         Am aflat, şi te rog nu te supăra!de cearta ta cu Andrew. El ţine la tine, Cassie, crede-mă! Nu m-am dovedit demnă de încredere, dar ştiu când ţine la cineva. Ideea e că...nu ştiu când, dar sunt sigură că se va întâmpla să te invite la bal.

-         Aşa...şi?întrebă Cassie, nedumerită.

-         Te rog, nu refuza!

-         De unde ştii că asta vroiam?izbucni Cassie într-o criză de râs.

-         Păi...dupa cearta voastră, eram sigură că aşa vei reacţiona. Te rog, doar acceptă să mergi la bal cu el.

-         Dar... –rămase cu cuvintele suspendate, pentru că Georgy deja se îndepărta de ea.

          Avu grijă ca toată ziua să nu dea de Andrew. După terminarea orelor, ajunse acasă şi se închise în cameră. În timpul orei de biologie primi un bilet de la el, care arăta cam aşa: ”Ai vrea să fi partenera mea la bal? Aştept răspuns. –hug- Andrew.” Se lupta cu propriile gânduri, neştiind cărora dintre ele să le dea ascultare. Decise să se închidă în baie, sub duş, unde credea că putea gândi mai în profunzime şi să analizeze în detaliu totul. Dar nu se întâmplă aşa.

Inimă de fată

Capitolul V- AVENTURA -

           Se hotarî să îi arate şi Yanei mesajul. Aceasta începu să râdă:

-         Să vezi de nu vine la tine azi!!! Să veeeezi!

-         Hai măi! Fi serioasă. Nu cred...

          Telefonul Yanei sună, era mama ei. Merse repede în casă, pentru că mama ei ceruse să vorbească cu tatăl lui Cassie. Cassie rămase mai în urmă, se aşeză pe scările din faţa casei şi admira cerul. Se uita la stele. A început să plouă încet, încet, apoi din ce in ce mai tare. Se simţea bine afară, dar ploaia o obligă să intre în casă. Ajunse în faţa uşii, când îşi auzi numele strigat în şoaptă. Se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. Era destul de întuneric afară, şi nu putea distinge nimic. I se făcu pielea de găină. Cine are chef de glume acum seara? Of!!! Sigur mi s-a părut. Nu are cum să fie cineva afară pe vremea asta. Puse mâna pe clanţă şi îngheţă. Cineva o prinse de umăr. Scoase un mic ţipăt, dar cineva (aceeaşi persoană) îi puse mâna la gură, îi acoperi ochii cu cealaltă mână, îi legă ochii cu un material prin care nu vedea nimic, o băgă într-o maşină şi plecă. Era înfricoşată, nici nu îşi dădu seama că îşi putea folosi mâinile. Deodată, maşina se opri. Cineva de lângă ea râdea. Îi era atât de cunoscut râsul. Îşi trase într-un sfârşit materialul de pe ochi şi banda adezivă de pe gură, şi îşi dădu seama că e singură în maşină. Pe scaunul şoferului era un bilet pe care scria: Dă-te jos din maşină şi mergi pe cărare până la lac! Era foarte speriată, nu ştia a cui era maşina, dar avea un sentiment de linişte, şi nu ştia de unde vine. Reuşi să se dea jos din maşină, ajunse la lac, dar nici acolo nu vedea pe nimeni. Afară ploua, iar lui Cassie începu să-i fie frig.

-         Cass...îţi e frig? Vrei o umbrelă?se auzi vocea lui Andrew de undeva din umbră.

-         Unde eşti!?aproape zbieră ea. Tu m-ai adus aici?

-         Se poate spune şi aşa. Te sperie asta, nu? Ei bine...poate nu sunt cine ai crezut tu că sunt.

-         Andrew, termină. Nu e amuzant!

          Linişte....o linişte prea tăcută... Cassie îşi putea auzi propria respiraţie. A încetat să mai plouă, dar tot îi era frig. Era îngrijorată de ce va crede tatăl ei şi Yana. Sigur tatăl ei deja înebunise când nu putu să dea de ea...iar Yana nu ştia absolut nimic, nu avea cum să ştie...doar era în casă când se întamplă asta. Sau poate...a fost complice la tot...Nu ştia, era confuză.

-         Cass, glumesc! Am vrut doar să mai petrec ceva timp cu tine. Nu îţi face griji, Yana ştie tot. I-a zis tatălui tău că mergi până la Eve să îi explici ceva la mate. Te-a scos.

-         Andrew! Firar! Nu e amuzant ce ai făcut. Mi-ai fi putut spune să vin aici...

-         Da, şi apoi să îmi spui că e o nebunie, că încerc sa grăbesc lucrurile...şi într-un final să mai refuzi să vorbeşti cu mine. NU.

-         Andrew...poate aşa aş fi reacţionat, dar nu înţeleg de ce ai făcut toate astea.

-         Nu e un secret, şi nu mi-e frică să îţi repet...TE PLAC Cassie, poate e mai mult de atât.

-         Dar nici nu mă cunoşti!

-         Da, poate nu te cunosc, dar sunt dispus să o fac! Dacă mă laşi, bineînţeles.

-         Uite..nu vreau să fiu rea sau ceva, dar ... aş prefera dacă...

-         Te-aş duce acasă şi te-aş lăsa un timp să îţi pui ordine în gânduri...ştiu.

-         Mda, şi asta..., zâmbi Cassie.

-         Asta ar însemna să renunţ la tot ce am plănuit. Azi nu facem cum vrei tu. Azi totul trebuie să iese aşa cum vreau eu.

-         Uau. Ok, şi...tu cum vrei să iese?

-         Păi..., râse. Nu, ştii ce? Te duc acasă.

-         Poftim!? M-ai adus până aici şi acum vrei să mă duci acasă? Eu rămân.

-         Ok, eu plec. Poate e mai bine să nu vorbim o vreme... Noapte bună, Cass. Ai grijă de tine.

          Nici nu îşi dădea seama ce făcea, dar se trezi fugind după el.

-         Andrew! Aşa rezolvi? Fugind de o decizie?

          Din păcate, se împiedică şi alunecă în spate. Andrew se întoarse, dar nu putea face nimic. Cassie se îndrepta către lac foarte rapid. Era panicată şi zbiera. Fugi cât putu de repede, se aruncă în apă după ea, şi o prinse în braţe. Ea îl strânse în braţe, tremura şi plângea.

-         Iartă-mă...., îngăimă Andrew. Te rog, iartă-mă!

-         E ok...doar...nu pleca, te rog!reuşi să spună Cassie printre lacrimi.

-         Hei! Nu plec! Sunt aici! Iartă-mă! Cass, spune ceva!!! Eşti în regulă?

-         Nu...da...nu ştiu! Andrew...

-         Cassie! Vorbeşte!zbrieră acesta panicat. Spune ceva!

-         Nu...pot...frig..., fu tot ce reuşi Cassie să spună.

          Andrew o duse în maşină, unde o înveli cu o pătură. Porni motorul şi încălzi maşina. Cassie încetă să tremure, însă tot era speriată şi total dezorientată. Nu ştia cum să reacţioneze.

-         Eşti bine? Vrei să te duc acasă? Cred că asta ar fi cel mai bine, adică să...

-         NU! Nu acasă, tata mă va omorî cu întrebări. Putem să mai stăm puţin aici, te rog?

-         Sigur! Cassie, ştiu că te-am cam dat peste cap cu tot ce am zis, dar nu vreau să retrag nimic.

-         E ok, stai liniştit. Poate şi eu am greşit, poate ţi-am dat speranţe. Dar nu vreau să fie nimic între noi. Nu e vorba că nu îmi placi, ci doar faptul că...eu nu sunt aşa. Şi atunci când o să ajungi să mă cunoşti mai bine, o să-ţi dai seama despre ce vorbesc.

-         Nu mai îmi pasă! Tot ce mă interesează acum e să fi tu bine! Nu îmi pasă de ce sentimente ai faţă de mine, dacă ai sau nu! Vreau să ştii că voi fi mereu alături de tine. Ce s-a întâmplat azi m-a schimbat, m-a făcut să realizez că e mai bine să renunţ la orgoliul meu decât să te pierd pe tine. Şi nu îmi pasă de cât de mult va trebui să aştept.

-         Andrew...te auzi ce spui?, râse Cassie. Nu îmi vine să cred, dar pari atât de copil! Eşti innebunit după o fată pe care nici nu o cunoşti, eşti gata să faci orice pentru ea, chiar dacă ei nici măcar nu îi pasă de tine!

-         Nu îi pasă, spui? Atunci de ce a fugit după mine, implorându-mă să nu plec?! Hă? Hai, sunt chiar curios! RĂSPUNDE!zbrieră Andrew.

-         Ăă...păi...

-         Vezi!? Îi pasă!!!, râse el nervos. Nu îţi dai seama Cass că te minţi singură? Mă palci, o ştii şi tu, dar nu vrei să recunoşti!

-         Poftim!? Gata, e de-ajuns! Am suportat destule! Du-mă acasă, te rog.

          Ajunsă acasă, avu noroc că tatăl ei adormise iar Yana făcea sandwichiuri. Aşa că ea făcu un duş, se schimbă şi se puse în pat. A avut parte de o totală aventură, nu că nu i-ar fi plăcut, dar a cam speriat-o, dar a şi ajutat-o să îşi redescopere o nouă latură, pe care până atunci nu şi-o dezvoltate. Şi-a dat seama că se minte pe ea. Andrew nu îi era chiar indiferent... dar nu putea să îi spună, nu putea să cedeze atât de uşor. Chiar dacă ţinea la el, vroia să se cunoască mai bine, nu ştia cum să procedeze, îi era teamă de necunoscut, îi era teamă să ia o decizie fără să analizeze în profunzime fiecare detaliu. Chiar dacă până atunci Andrew s-a dovedit a fi un băiat pe care putea conta, nu era sigură că era în totalitate aşa. Nu a uitat cum a fost în prima zi de şcoală, un impertinent, un îngâmfat şi un răsfăţat. Până la urmă, ăla era adevăratul Andrew. Acest Andrew era doar o mască care să o atragă pe ea.

          Noaptea trecu repede, povestindu-i în detaliu totul Yanei, care avea reactii absolut de uimire, nu se aştepta nici ea la aşa ceva, nu credea că Andrew ar putea recurge la aşa ceva. A doua zi, duminică, nu avu nicio veste de la Andrew. Doar Luise o sunase să îi spună că Evelin nu se întoarce decât seara, şi că el nu prea are chef să iese afară. Aşa că...plictiseală totală. Nu ştia ce se întamplă cu Andrew de nu dă niciun semn, dar cu siguranţă ea nu avea de gând să îşi calce pe orgoliu şi să îl sune. Atunci îşi aminti ce îi spuse Andrew „Mai bine renunţ la orgoliul meu decât să te pierd pe tine!” Având cuvintele astea în minte, îţi călcă pe orgoliu, formă numărul lui şi îl sună. Niciun răspuns. Nu vroia să îl mai sune încă o dată, ca să nu pară insistentă, aşa că îi lăsă un mesaj să o sune când vede mesajul. Dar nu o sună deloc. Se întrebă dacă a făcut sau zis ceva greşit, dar doar cu întrebările a rămas. Yana a plecat, iar ea a rămas între cei 4 pereţi ai camerei ei, care deveneau din ce în ce mai insuportabilă.

      

Inimă de fată

Capitolul V- AVENTURA -

           Se hotarî să îi arate şi Yanei mesajul. Aceasta începu să râdă:

-         Să vezi de nu vine la tine azi!!! Să veeeezi!

-         Hai măi! Fi serioasă. Nu cred...

          Telefonul Yanei sună, era mama ei. Merse repede în casă, pentru că mama ei ceruse să vorbească cu tatăl lui Cassie. Cassie rămase mai în urmă, se aşeză pe scările din faţa casei şi admira cerul. Se uita la stele. A început să plouă încet, încet, apoi din ce in ce mai tare. Se simţea bine afară, dar ploaia o obligă să intre în casă. Ajunse în faţa uşii, când îşi auzi numele strigat în şoaptă. Se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. Era destul de întuneric afară, şi nu putea distinge nimic. I se făcu pielea de găină. Cine are chef de glume acum seara? Of!!! Sigur mi s-a părut. Nu are cum să fie cineva afară pe vremea asta. Puse mâna pe clanţă şi îngheţă. Cineva o prinse de umăr. Scoase un mic ţipăt, dar cineva (aceeaşi persoană) îi puse mâna la gură, îi acoperi ochii cu cealaltă mână, îi legă ochii cu un material prin care nu vedea nimic, o băgă într-o maşină şi plecă. Era înfricoşată, nici nu îşi dădu seama că îşi putea folosi mâinile. Deodată, maşina se opri. Cineva de lângă ea râdea. Îi era atât de cunoscut râsul. Îşi trase într-un sfârşit materialul de pe ochi şi banda adezivă de pe gură, şi îşi dădu seama că e singură în maşină. Pe scaunul şoferului era un bilet pe care scria: Dă-te jos din maşină şi mergi pe cărare până la lac! Era foarte speriată, nu ştia a cui era maşina, dar avea un sentiment de linişte, şi nu ştia de unde vine. Reuşi să se dea jos din maşină, ajunse la lac, dar nici acolo nu vedea pe nimeni. Afară ploua, iar lui Cassie începu să-i fie frig.

-         Cass...îţi e frig? Vrei o umbrelă?se auzi vocea lui Andrew de undeva din umbră.

-         Unde eşti!?aproape zbieră ea. Tu m-ai adus aici?

-         Se poate spune şi aşa. Te sperie asta, nu? Ei bine...poate nu sunt cine ai crezut tu că sunt.

-         Andrew, termină. Nu e amuzant!

          Linişte....o linişte prea tăcută... Cassie îşi putea auzi propria respiraţie. A încetat să mai plouă, dar tot îi era frig. Era îngrijorată de ce va crede tatăl ei şi Yana. Sigur tatăl ei deja înebunise când nu putu să dea de ea...iar Yana nu ştia absolut nimic, nu avea cum să ştie...doar era în casă când se întamplă asta. Sau poate...a fost complice la tot...Nu ştia, era confuză.

-         Cass, glumesc! Am vrut doar să mai petrec ceva timp cu tine. Nu îţi face griji, Yana ştie tot. I-a zis tatălui tău că mergi până la Eve să îi explici ceva la mate. Te-a scos.

-         Andrew! Firar! Nu e amuzant ce ai făcut. Mi-ai fi putut spune să vin aici...

-         Da, şi apoi să îmi spui că e o nebunie, că încerc sa grăbesc lucrurile...şi într-un final să mai refuzi să vorbeşti cu mine. NU.

-         Andrew...poate aşa aş fi reacţionat, dar nu înţeleg de ce ai făcut toate astea.

-         Nu e un secret, şi nu mi-e frică să îţi repet...TE PLAC Cassie, poate e mai mult de atât.

-         Dar nici nu mă cunoşti!

-         Da, poate nu te cunosc, dar sunt dispus să o fac! Dacă mă laşi, bineînţeles.

-         Uite..nu vreau să fiu rea sau ceva, dar ... aş prefera dacă...

-         Te-aş duce acasă şi te-aş lăsa un timp să îţi pui ordine în gânduri...ştiu.

-         Mda, şi asta..., zâmbi Cassie.

-         Asta ar însemna să renunţ la tot ce am plănuit. Azi nu facem cum vrei tu. Azi totul trebuie să iese aşa cum vreau eu.

-         Uau. Ok, şi...tu cum vrei să iese?

-         Păi..., râse. Nu, ştii ce? Te duc acasă.

-         Poftim!? M-ai adus până aici şi acum vrei să mă duci acasă? Eu rămân.

-         Ok, eu plec. Poate e mai bine să nu vorbim o vreme... Noapte bună, Cass. Ai grijă de tine.

          Nici nu îşi dădea seama ce făcea, dar se trezi fugind după el.

-         Andrew! Aşa rezolvi? Fugind de o decizie?

          Din păcate, se împiedică şi alunecă în spate. Andrew se întoarse, dar nu putea face nimic. Cassie se îndrepta către lac foarte rapid. Era panicată şi zbiera. Fugi cât putu de repede, se aruncă în apă după ea, şi o prinse în braţe. Ea îl strânse în braţe, tremura şi plângea.

-         Iartă-mă...., îngăimă Andrew. Te rog, iartă-mă!

-         E ok...doar...nu pleca, te rog!reuşi să spună Cassie printre lacrimi.

-         Hei! Nu plec! Sunt aici! Iartă-mă! Cass, spune ceva!!! Eşti în regulă?

-         Nu...da...nu ştiu! Andrew...

-         Cassie! Vorbeşte!zbrieră acesta panicat. Spune ceva!

-         Nu...pot...frig..., fu tot ce reuşi Cassie să spună.

          Andrew o duse în maşină, unde o înveli cu o pătură. Porni motorul şi încălzi maşina. Cassie încetă să tremure, însă tot era speriată şi total dezorientată. Nu ştia cum să reacţioneze.

-         Eşti bine? Vrei să te duc acasă? Cred că asta ar fi cel mai bine, adică să...

-         NU! Nu acasă, tata mă va omorî cu întrebări. Putem să mai stăm puţin aici, te rog?

-         Sigur! Cassie, ştiu că te-am cam dat peste cap cu tot ce am zis, dar nu vreau să retrag nimic.

-         E ok, stai liniştit. Poate şi eu am greşit, poate ţi-am dat speranţe. Dar nu vreau să fie nimic între noi. Nu e vorba că nu îmi placi, ci doar faptul că...eu nu sunt aşa. Şi atunci când o să ajungi să mă cunoşti mai bine, o să-ţi dai seama despre ce vorbesc.

-         Nu mai îmi pasă! Tot ce mă interesează acum e să fi tu bine! Nu îmi pasă de ce sentimente ai faţă de mine, dacă ai sau nu! Vreau să ştii că voi fi mereu alături de tine. Ce s-a întâmplat azi m-a schimbat, m-a făcut să realizez că e mai bine să renunţ la orgoliul meu decât să te pierd pe tine. Şi nu îmi pasă de cât de mult va trebui să aştept.

-         Andrew...te auzi ce spui?, râse Cassie. Nu îmi vine să cred, dar pari atât de copil! Eşti innebunit după o fată pe care nici nu o cunoşti, eşti gata să faci orice pentru ea, chiar dacă ei nici măcar nu îi pasă de tine!

-         Nu îi pasă, spui? Atunci de ce a fugit după mine, implorându-mă să nu plec?! Hă? Hai, sunt chiar curios! RĂSPUNDE!zbrieră Andrew.

-         Ăă...păi...

-         Vezi!? Îi pasă!!!, râse el nervos. Nu îţi dai seama Cass că te minţi singură? Mă palci, o ştii şi tu, dar nu vrei să recunoşti!

-         Poftim!? Gata, e de-ajuns! Am suportat destule! Du-mă acasă, te rog.

          Ajunsă acasă, avu noroc că tatăl ei adormise iar Yana făcea sandwichiuri. Aşa că ea făcu un duş, se schimbă şi se puse în pat. A avut parte de o totală aventură, nu că nu i-ar fi plăcut, dar a cam speriat-o, dar a şi ajutat-o să îşi redescopere o nouă latură, pe care până atunci nu şi-o dezvoltate. Şi-a dat seama că se minte pe ea. Andrew nu îi era chiar indiferent... dar nu putea să îi spună, nu putea să cedeze atât de uşor. Chiar dacă ţinea la el, vroia să se cunoască mai bine, nu ştia cum să procedeze, îi era teamă de necunoscut, îi era teamă să ia o decizie fără să analizeze în profunzime fiecare detaliu. Chiar dacă până atunci Andrew s-a dovedit a fi un băiat pe care putea conta, nu era sigură că era în totalitate aşa. Nu a uitat cum a fost în prima zi de şcoală, un impertinent, un îngâmfat şi un răsfăţat. Până la urmă, ăla era adevăratul Andrew. Acest Andrew era doar o mască care să o atragă pe ea.

          Noaptea trecu repede, povestindu-i în detaliu totul Yanei, care avea reactii absolut de uimire, nu se aştepta nici ea la aşa ceva, nu credea că Andrew ar putea recurge la aşa ceva. A doua zi, duminică, nu avu nicio veste de la Andrew. Doar Luise o sunase să îi spună că Evelin nu se întoarce decât seara, şi că el nu prea are chef să iese afară. Aşa că...plictiseală totală. Nu ştia ce se întamplă cu Andrew de nu dă niciun semn, dar cu siguranţă ea nu avea de gând să îşi calce pe orgoliu şi să îl sune. Atunci îşi aminti ce îi spuse Andrew „Mai bine renunţ la orgoliul meu decât să te pierd pe tine!” Având cuvintele astea în minte, îţi călcă pe orgoliu, formă numărul lui şi îl sună. Niciun răspuns. Nu vroia să îl mai sune încă o dată, ca să nu pară insistentă, aşa că îi lăsă un mesaj să o sune când vede mesajul. Dar nu o sună deloc. Se întrebă dacă a făcut sau zis ceva greşit, dar doar cu întrebările a rămas. Yana a plecat, iar ea a rămas între cei 4 pereţi ai camerei ei, care devenea din ce în ce mai insuportabilă.