Se hotarî să îi arate şi Yanei mesajul. Aceasta începu să râdă:
- Să vezi de nu vine la tine azi!!! Să veeeezi!
- Hai măi! Fi serioasă. Nu cred...
Telefonul Yanei sună, era mama ei. Merse repede în casă, pentru că mama ei ceruse să vorbească cu tatăl lui Cassie. Cassie rămase mai în urmă, se aşeză pe scările din faţa casei şi admira cerul. Se uita la stele. A început să plouă încet, încet, apoi din ce in ce mai tare. Se simţea bine afară, dar ploaia o obligă să intre în casă. Ajunse în faţa uşii, când îşi auzi numele strigat în şoaptă. Se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. Era destul de întuneric afară, şi nu putea distinge nimic. I se făcu pielea de găină. Cine are chef de glume acum seara? Of!!! Sigur mi s-a părut. Nu are cum să fie cineva afară pe vremea asta. Puse mâna pe clanţă şi îngheţă. Cineva o prinse de umăr. Scoase un mic ţipăt, dar cineva (aceeaşi persoană) îi puse mâna la gură, îi acoperi ochii cu cealaltă mână, îi legă ochii cu un material prin care nu vedea nimic, o băgă într-o maşină şi plecă. Era înfricoşată, nici nu îşi dădu seama că îşi putea folosi mâinile. Deodată, maşina se opri. Cineva de lângă ea râdea. Îi era atât de cunoscut râsul. Îşi trase într-un sfârşit materialul de pe ochi şi banda adezivă de pe gură, şi îşi dădu seama că e singură în maşină. Pe scaunul şoferului era un bilet pe care scria: Dă-te jos din maşină şi mergi pe cărare până la lac! Era foarte speriată, nu ştia a cui era maşina, dar avea un sentiment de linişte, şi nu ştia de unde vine. Reuşi să se dea jos din maşină, ajunse la lac, dar nici acolo nu vedea pe nimeni. Afară ploua, iar lui Cassie începu să-i fie frig.
- Cass...îţi e frig? Vrei o umbrelă?se auzi vocea lui Andrew de undeva din umbră.
- Unde eşti!?aproape zbieră ea. Tu m-ai adus aici?
- Se poate spune şi aşa. Te sperie asta, nu? Ei bine...poate nu sunt cine ai crezut tu că sunt.
- Andrew, termină. Nu e amuzant!
Linişte....o linişte prea tăcută... Cassie îşi putea auzi propria respiraţie. A încetat să mai plouă, dar tot îi era frig. Era îngrijorată de ce va crede tatăl ei şi Yana. Sigur tatăl ei deja înebunise când nu putu să dea de ea...iar Yana nu ştia absolut nimic, nu avea cum să ştie...doar era în casă când se întamplă asta. Sau poate...a fost complice la tot...Nu ştia, era confuză.
- Cass, glumesc! Am vrut doar să mai petrec ceva timp cu tine. Nu îţi face griji, Yana ştie tot. I-a zis tatălui tău că mergi până la Eve să îi explici ceva la mate. Te-a scos.
- Andrew! Firar! Nu e amuzant ce ai făcut. Mi-ai fi putut spune să vin aici...
- Da, şi apoi să îmi spui că e o nebunie, că încerc sa grăbesc lucrurile...şi într-un final să mai refuzi să vorbeşti cu mine. NU.
- Andrew...poate aşa aş fi reacţionat, dar nu înţeleg de ce ai făcut toate astea.
- Nu e un secret, şi nu mi-e frică să îţi repet...TE PLAC Cassie, poate e mai mult de atât.
- Dar nici nu mă cunoşti!
- Da, poate nu te cunosc, dar sunt dispus să o fac! Dacă mă laşi, bineînţeles.
- Uite..nu vreau să fiu rea sau ceva, dar ... aş prefera dacă...
- Te-aş duce acasă şi te-aş lăsa un timp să îţi pui ordine în gânduri...ştiu.
- Mda, şi asta..., zâmbi Cassie.
- Asta ar însemna să renunţ la tot ce am plănuit. Azi nu facem cum vrei tu. Azi totul trebuie să iese aşa cum vreau eu.
- Uau. Ok, şi...tu cum vrei să iese?
- Păi..., râse. Nu, ştii ce? Te duc acasă.
- Poftim!? M-ai adus până aici şi acum vrei să mă duci acasă? Eu rămân.
- Ok, eu plec. Poate e mai bine să nu vorbim o vreme... Noapte bună, Cass. Ai grijă de tine.
Nici nu îşi dădea seama ce făcea, dar se trezi fugind după el.
- Andrew! Aşa rezolvi? Fugind de o decizie?
Din păcate, se împiedică şi alunecă în spate. Andrew se întoarse, dar nu putea face nimic. Cassie se îndrepta către lac foarte rapid. Era panicată şi zbiera. Fugi cât putu de repede, se aruncă în apă după ea, şi o prinse în braţe. Ea îl strânse în braţe, tremura şi plângea.
- Iartă-mă...., îngăimă Andrew. Te rog, iartă-mă!
- E ok...doar...nu pleca, te rog!reuşi să spună Cassie printre lacrimi.
- Hei! Nu plec! Sunt aici! Iartă-mă! Cass, spune ceva!!! Eşti în regulă?
- Nu...da...nu ştiu! Andrew...
- Cassie! Vorbeşte!zbrieră acesta panicat. Spune ceva!
- Nu...pot...frig..., fu tot ce reuşi Cassie să spună.
Andrew o duse în maşină, unde o înveli cu o pătură. Porni motorul şi încălzi maşina. Cassie încetă să tremure, însă tot era speriată şi total dezorientată. Nu ştia cum să reacţioneze.
- Eşti bine? Vrei să te duc acasă? Cred că asta ar fi cel mai bine, adică să...
- NU! Nu acasă, tata mă va omorî cu întrebări. Putem să mai stăm puţin aici, te rog?
- Sigur! Cassie, ştiu că te-am cam dat peste cap cu tot ce am zis, dar nu vreau să retrag nimic.
- E ok, stai liniştit. Poate şi eu am greşit, poate ţi-am dat speranţe. Dar nu vreau să fie nimic între noi. Nu e vorba că nu îmi placi, ci doar faptul că...eu nu sunt aşa. Şi atunci când o să ajungi să mă cunoşti mai bine, o să-ţi dai seama despre ce vorbesc.
- Nu mai îmi pasă! Tot ce mă interesează acum e să fi tu bine! Nu îmi pasă de ce sentimente ai faţă de mine, dacă ai sau nu! Vreau să ştii că voi fi mereu alături de tine. Ce s-a întâmplat azi m-a schimbat, m-a făcut să realizez că e mai bine să renunţ la orgoliul meu decât să te pierd pe tine. Şi nu îmi pasă de cât de mult va trebui să aştept.
- Andrew...te auzi ce spui?, râse Cassie. Nu îmi vine să cred, dar pari atât de copil! Eşti innebunit după o fată pe care nici nu o cunoşti, eşti gata să faci orice pentru ea, chiar dacă ei nici măcar nu îi pasă de tine!
- Nu îi pasă, spui? Atunci de ce a fugit după mine, implorându-mă să nu plec?! Hă? Hai, sunt chiar curios! RĂSPUNDE!zbrieră Andrew.
- Ăă...păi...
- Vezi!? Îi pasă!!!, râse el nervos. Nu îţi dai seama Cass că te minţi singură? Mă palci, o ştii şi tu, dar nu vrei să recunoşti!
- Poftim!? Gata, e de-ajuns! Am suportat destule! Du-mă acasă, te rog.
Ajunsă acasă, avu noroc că tatăl ei adormise iar Yana făcea sandwichiuri. Aşa că ea făcu un duş, se schimbă şi se puse în pat. A avut parte de o totală aventură, nu că nu i-ar fi plăcut, dar a cam speriat-o, dar a şi ajutat-o să îşi redescopere o nouă latură, pe care până atunci nu şi-o dezvoltate. Şi-a dat seama că se minte pe ea. Andrew nu îi era chiar indiferent... dar nu putea să îi spună, nu putea să cedeze atât de uşor. Chiar dacă ţinea la el, vroia să se cunoască mai bine, nu ştia cum să procedeze, îi era teamă de necunoscut, îi era teamă să ia o decizie fără să analizeze în profunzime fiecare detaliu. Chiar dacă până atunci Andrew s-a dovedit a fi un băiat pe care putea conta, nu era sigură că era în totalitate aşa. Nu a uitat cum a fost în prima zi de şcoală, un impertinent, un îngâmfat şi un răsfăţat. Până la urmă, ăla era adevăratul Andrew. Acest Andrew era doar o mască care să o atragă pe ea.
Noaptea trecu repede, povestindu-i în detaliu totul Yanei, care avea reactii absolut de uimire, nu se aştepta nici ea la aşa ceva, nu credea că Andrew ar putea recurge la aşa ceva. A doua zi, duminică, nu avu nicio veste de la Andrew. Doar Luise o sunase să îi spună că Evelin nu se întoarce decât seara, şi că el nu prea are chef să iese afară. Aşa că...plictiseală totală. Nu ştia ce se întamplă cu Andrew de nu dă niciun semn, dar cu siguranţă ea nu avea de gând să îşi calce pe orgoliu şi să îl sune. Atunci îşi aminti ce îi spuse Andrew „Mai bine renunţ la orgoliul meu decât să te pierd pe tine!” Având cuvintele astea în minte, îţi călcă pe orgoliu, formă numărul lui şi îl sună. Niciun răspuns. Nu vroia să îl mai sune încă o dată, ca să nu pară insistentă, aşa că îi lăsă un mesaj să o sune când vede mesajul. Dar nu o sună deloc. Se întrebă dacă a făcut sau zis ceva greşit, dar doar cu întrebările a rămas. Yana a plecat, iar ea a rămas între cei 4 pereţi ai camerei ei, care deveneau din ce în ce mai insuportabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu